hcoanda.ro

arii_curriculare

activitati

profiluri

dotare

imagini

istoric

contact

 

 

 

 

 

"Azi am plâns in braţele lui Andrei. Eu aproape 39, el aproape 11.

L-am dus la baie cu pretextul de a-si pieptăna părul blond si m-am asezat pe scăunelul de plastic si am inceput să plâng in hohote. L-am luat in braţe si am plâns amândoi in hohote de disperare, de durere si de neputinţă. Am plâns si i-am spus cât il iubesc si că stiu că poate fi curajos. Atât am putut să fac, să ii spun să ia viaţa in piept.

Dar nu l-am invăţat să fie curajos niciodata. In faţa vieţii lui plină de scoală, a celor 10 ore de mate, istorie, geografie si trei limbi străine, plină de stres si de invăţătoare stricte care nu il apreciază pentru cine este ci pentru ce trebuie să stie si să facă.

L-am obligat să schimbe 4 grădiniţe si 4 scoli in ultimii opt ani. Pentru că am tot căutat, am tot căutat locul cel mai potrivit in care să poată fi el insusi. Si nu am găsit niciunde acest loc.

Am plâns pentru neputinţa mea de a-i oferi locul in care să fie el insusi, bun, curat si plin de veselie.

Si toate locurile astea in care l-am dus au vrut si vor să il inveţe lucruri, să facă chestii, să bage in el noţiuni, termeni si cunostinţe dincolo de toată putinţa lui, de dorinţele lui, de nevoile lui de a fi pur si simplu.

Am plâns pentru durerea lui pe care o resimte in fiecare zi când nu se stie ascultat, apreciat si inţeles. Pentru durerea lui de acum, chiar de acum, de la prima ora din ziua asta când probabil a inceput să somatizeze inconstient si să il doară capul. Si noi ne prefacem că s-ar putea să fie o răceală când de fapt este durerea lui care iese afară astfel.

Am plâns de furie că nu sunt in stare să ii ofer un mediu in care pur si simplu să fie el insusi, să se descopere, să devină. Ci unul care ii cere să facă, să stie ce fac si alţii, ce trebuie să stie si alţii.

Am plâns pentru furia si sictirul pe care il am in mine reprimat de mulţi ani faţă de sistemul idiot, cretin si dezumanizant in care sunt educaţi copiii in România. Pentru sistemul de rahat gestionat de niste oameni mici, crescuţi si ei, ca si mine, in ideea făcutului, avutului si inregimentării standardizate in sistem, in linia de producţie.

Am plâns pentru neputinţa mea de a inţelege că tot ce predic altora nu se regăseste in viaţa lui si a mea; că viaţa nu este despre a avea si a face ci despre a fi. Nu este despre cunostinţe si lucruri ci despre atitudine, despre valori, despre curaj, despre intuiţie, despre ascultarea sinelui profund interior.

Am plâns pentru că nu stiu ce să fac mai departe.

Am plâns pentru că mi-e frică să ii mai schimb incă o dată scoala, pentru că mi-e frică să fac homeschooling cu el, pentru că mi-e frică să il duc la o scoală de cartier cu program scurt, pentru frica de a-l lăsa mai liber, pentru frica mea de a mă dedica lui in totalitate, pentru frica de a renunţa la făcutul si avutul meu ca să fie el si să fim noi.

Am plâns pentru incapacitatea mea de a-i fi transmis ce este bun si frumos. Si pentru că l-am lăsat in bătaia vântului si in bătaia de joc a sistemului. Pentru incapacitatea mea de a gândi disciplinat pe termen lung fericirea familiei mele. Pentru incapacitatea mea de a mă desprinde de normele culturale românesti si de a ne desprinde de ele intru fericirea noastră.

Il tineam in brate si hohoteam amândoi de un plâns eliberator al cărui efect insă mi-e frică acum că se va duce, că furia mi se va domoli, că mă voi reintoarce la defăcuturile mele, la afaceriurile si afacerile mele, la a avea-urile mele, la avuturile mele. Business inseamnă busyness - adica să fii ocupat, să faci, afacere.

Asa cum suntem azi, ne dedicăm lui a face in locul lui a fi. Si ne trezim la sfârsitul vieţii că de fapt nu luam nimic cu noi din ce am făcut si ce am avut ci doar din ce nu am fost.

Am plâns si plâng si acum, cand scriu rândurile astea si mă gândesc la el, cum stă in băncuta lui asezată ca la teatru, din care isi urmăreste guru-ul profesor care le bagă in cap in porţii generoase de stiinţă si care in acelasi moment le ia din suflet in portii generoase libertatea de a fi pur si simplu.

L-am sărutat când a plecat. Nu mai era o mare involburată ci o mare linistită. Dar in străfunduri stim amândoi că plânsul nu a rezolvat nimic pentru el. Că am plâns degeaba. Că am plâns doar pentru iubirea dintre noi, nu si pentru durerea dintre noi.

“De ce nu cântăm la instrumente, in loc să studiem teoria muzicii?”

De ce nu mai desenează? De ce i-au luat creioanele colorate?

De ce nu vorbesc si despre alte religii si despre spiritualitate?

De ce nu fac meditaţie, de ce nu fac introspecţie, de ce fac doar fracţii?

De ce intră in competiţie unii cu alţii in loc să intre in competiţie cu ei insisi?

De ce sunt incurajaţi să pârască in loc să fie incurajaţi să isi vadă de ale lor?

De ce sunt scosi la tablă? De ce stau in bănci in loc să stea in cerc?

De ce trebuie să care după el in fiecare dimineaţă 10 kilograme de ghiozdan?

De ce nu fac mai mult sport ci doar aleargă ca bezmeticii in pauzele dintre ore, intr-o incercare frenetică de a se elibera?

De ce iau FB-uri si note la Euclid, in loc să nu ia nimic ci doar aprecieri pentru efort?

De ce nu sunt lăsaţi să impărtăsească sentimente ci doar gândire?

De ce trebuie să suferim generaţie după generaţie in loc să ne racordăm la spiritualitatea lumii de astăzi?

De ce trăim in trecut in loc să trăim in prezent?

De ce atâta frică in loc de atâta curaj?

Furie, disperare, sictir, neputinţă. Ale unui tată blocat in fricile lui. Invăţat să trăiască cu frica de mâine.

Andrei, te iubesc. tati, cum nu am iubit niciodată pe nimeni. Esti copilul special care a venit ca un dar in viaţa noastră si pe care, uite, nu stiu ce să fac sa nu il distrug. Nu stiu cum să fac să nu te distrug. Asta nu stiu, tati. Si mi-e frică să am curaj, mi-e frică să fac lucruri pe care nu le-am făcut niciodată cu toate că la 39 de ani tot ceea ce stiu mai bine este să fac. Iţi iubesc căpsorul plin de idei, plin de imaginaţie, plin de vise. Iţi iubesc corpusorul firav, părul tau cârlionţat si blond, ochii albastri, inimioara puternică, mâinile cu unghiile roase de stres, obrăjorii plânsi de durerea ta. Iti iubesc sufletul chinuit care vrea să mă invete ce să fac dar pe care nu stiu să il inteleg. Iti iubesc vorbele pline de durere si pline de veselie. Iti iubesc zâmbetul senin si plin când ne jucăm. Iti iubesc fetisoara tristă când pleci la scoală si fetisoara tristă cand te intorci. Iti iubesc viata ciudată pe care ti-o construiesti in lumea asta in care trăim. Iti iubesc plânsul in bratele mele impărtăsindu-ne lacrimile sărate pe care ti le simt când te sărut. Iti iubesc ziua de azi si ziua de ieri si ziua de mâine, asa nenorocite cum sint. Eu pot să mai plâng acum, când scriu toate astea, tu nu poti să o faci acolo in băncuta ta, cu caietele tale de mate."

sursa

 

 

 

sus

sus