hcoanda.ro

arii_curriculare

activitati

profiluri

dotare

imagini

istoric

contact

 

 

 

 

 

Elevi, fiţi veseli!


Dintr-o Scrisoare deschisă postată pe un blog (si site), aflăm că o tânără liceană, trecută de curând prin experienţa unui examen, chiar şi simulat, notează ritos pe foaia lucrării sale că nu a studiat comedia la clasă, dar că ar dori să prezinte, dacă tot se află la şcoală, „relaţia între un elev şi un oarecare profesor”. Nu voi pune în discuţie corectitudinea acestui enunţ. Nu voi pune în discuţie nici măcar nevoia fetei de a preciza faptul că este vorba despre un oarecare profesor. Dacă teza a devenit publică, însoţită de un punct de vedere exprimat, se pare, de profesorul evaluator, îmi iau libertatea de a avea şi eu un punct de vedere… public.
Fata îşi exprima viziunea despre relaţia dintre ea şi un oarecare profesor astfel: „Nu mă interesează atât de mult materia pe care o preda cineva, cât mă interesează omul din faţa mea. Am o profesoară care, în cele 50 de minute petrecute la clasă pe săptămână, nu zâmbeşte absolut deloc.” Din această cauză, fata este traumatizată, epuizată şi, desigur, a căutat o rezolvare şi a şi găsit-o: „Am ajuns să fac tot posibilul să-i evit orele, astfel încât să evit depresia în care intru după oră”. Fata mai este afectată şi pentru că doamna dirigintă le-a cerut elevilor să nu mai fie „atât de veseli”. Li se cere profesorilor să privească „mai atent la sufletele prezente” şi să nu uite că „nu pentru toţi e uşor şi uneori tot ce ne lipseşte e o privire încurajatoare”. Desigur, fata are o explicaţie pentru această situaţie dramatică şi o notează în teza de la limba şi literatura română: „ştiu că fericirea nu e o materie şi nu doriţi să predaţi aşa ceva”. În final, tânăra ne avertizează cu privire la locul care le este rezervat profesorilor în memoria sa afectivă: „Nu o să-mi amintesc definiţia romanului sau a schiţei, dar o să-mi aduc aminte de acea zi în care v-aţi permis să lăsaţi materia deoparte pentru a ne cunoaşte, pentru a ne aminti că nu e prea târziu să vedem fiinţa umană.”
Mai surprinzător decât conţinutul acestei teze, conceput ca rezolvare la cerinţa: „relaţia dintre două personaje într-o comedie studiată”, este răspunsul pe care profesorul, care a avut şansa să evalueze această lucrare, l-a dat. Asupra acestuia aş vrea să mă opresc.
Stimate domnule profesor, stimate coleg, daţi-mi voie să nu mă grăbesc să afirm că aş fi onorată (aşa cum aţi susţinut dumneavoastră) să fiu profesoara acestei tinere care confundă, la cei 17-18 ani pe care îi are, sala de examen cu ora de dirigenţie sau cu o şuetă, între fete, la suc. Este lăudabilă dorinţa dumneavoastră de a arăta deschidere spre lumea elevilor, cu bucuriile şi angoasele ei. Dar de aici până la a gira, din poziţia profesiei, transformarea sălii de examen, a şcolii în loc de popas şi recreere, cred că mai e, sau ar trebui să fie, cale lungă. Sunt de acord cu tânăra, şi, desigur, cu dumneavoastră că actul didactic, şcoala, în general, ar putea fi gândite mai nuanţat şi că profesorul s-ar putea raporta mai atent la nevoile unor tineri în formare. Dar acest lucru este un fapt comun în orice sală de clasă unde se află Profesori. Aş dori să mă delimitez de punctul dumneavoastră de vedere: „Fericirea nu poate fi predată de către noi. Prin natura meseriei, prin faptul că trebuie să ne ducem existenţa cu salarii cuprinse între 200 şi 400 de euro (lucru de care voi nu vă faceţi vinovaţi!) şi, nu în ultimul rând, prin faptul că, pur şi simplu, suntem mai batrâni, noi ne aflăm în situaţia nu de a preda fericirea, ci de a o învăţa de la voi”. E frumos, aproape poetic… Dar nu mă regăsesc în pluralul folosit de dumneavoastră.
Elevii mei, cu care râd adesea, au studiat comedia la şcoală, ştiu ce înseamnă şi care este rolul unui examen, aşa cum ştiu şi că învaţatul este un efort asumat. Nu e uşor să înveţi, dar e atât de frumos să fi învăţat (grafia este corectă) şi să devii învăţat!
Şi, da, sunt onorată să fiu profesoara unor elevi care la examen au scris, corect şi adecvat, despre atât de actuala comedie a lui Caragiale, care, îmi cer scuze că vă contrazic, nu poate deveni parte a unui subiect plictisitor, cum aţi afirmat, dacă orele despre ea, nu au fost ele însele plictisitoare. Nu în locul materiei, ci alături de materie, copiii pot învăţa, fără să li se predea ceva ce nu poate fi predat, să fie liberi, să fie fericiţi şi, mai ales, să fie deştepţi. Prin efort, prin imitaţie, din admiraţie, din respect! Nu cred că ignoranţa este o virtute, cum nu cred că fericirea se poate naşte din neant şi se poate hrăni cu nimic. „Il faut cultiver son jardin”, vorba lui Candide.
Elevii mei nu ştiu care este salariul meu şi nu am simţit niciodată nevoia să vorbesc cu ei despre acest subiect. Nu m-aş fi gândit să amintesc, ca scuză pentru blazare, într-o scrisoare adresată unui elev, acest aspect, şi nu, nu mă simt bătrână în clasă!
Si mai surprinzătoare mi se pare reacţia pe care această postare a stârnit-o pe facebook, unde fiecare share e însoţit de comentariul: Un om mai presus de profesor. Fără a contesta în vreun fel calitatea umană sau profesională a domnului Ovidiu Ivancu (un intelectual autentic, preocupat realmente de soarta învăţământului românesc), nu înţeleg cum s-a ajuns la această delimitare. Adică, profesorul e mai puţin om când îşi înţelege menirea şi se aşteaptă ca acest lucru să fie înţeles, acceptat şi respectat şi de ceilalţi ?

Un profesor oarecare

 

To view the content please install the latest Adobe Flash Player from here:

Get Adobe Flash player

Embed BEST Free Comment Box Widget in your Website- Flexi Comment Box v3.1